vineri, 6 martie 2020
SENZAȚIE
Senzaţie
Toride seri de vară, eu pe cărări albastre,
Cu tălpile în hohot alerg prin iarba deasă;
O, nu simt căldura, ci gheaţa dintre astre:
Un viscol zboară din capul meu spre casă.
Tăcerea de-ar vorbi, când eu nu zic nimica;
Şi-o dragoste nebună îmi bate vai în piept,
Colind din nou natura, până m-apucă frica,
Şi mă îmbăt de toate, şi uit pe cine-aştept.
ARTHUR RIMBAUD: VALEA ADORMITĂ
Valea adormită
Cu buze verzi cântă un râu
Smulgând din rădăcină apa,
I-ajunge umbra pân' la brâu -
Şi soarele-i închide pleoapa.
Soldatul plânge-n capul gol
Pe iarba, Doamne, adormită;
Parcă-i un înger ce-n nămol
E dus de-a pururi în ispită!
Surâsul pare împietrit pe buze,
Pământu-i gata să-nflorească -
Dragostea tăcerea să-i acuze:
Natura-i, Doamne, omenească!
Şi ochii-s un portret în rouă;
De sânge lacrimi parcă două.
OFELIA (II)
Ofelia (II)
Mult mai palidă ca iarna, Ofelia azi ninge,
Dar brusc s-a stins, ca apa, şi s-a dus!
Şi-avea gheţari parcă în vene, şi nu sânge-
Dintr-o ciudată Norvegie, şi rece, şi mai sus.
Doar părul ei, Doamne, parcă vorbea,
Şi trupul peste ape, şi gândul poate-n cer,
Şi inima, atâta, ecou, hăt dincolo de stea-
Şi geamătul pădurii, aici, în zorii care pier.
Şi ca un tunet marea toată iar s-a frânt:
La adierea dulce-amară a sânului de fată!
April, poate-un Don Quijote sub pământ,
Ridică amintirea mai sus ca niciodată!
Şi cer! Şi dragoste! Şi libertate! Zău!
Un rug de zăpadă arzându-mă discret:
Cu fiecare vorbă s-a prăbuşit în hău-
Chiar Infinitul - cel mai albastru poet!
ARTHUR RIMBAUD: OFELIA (I)
Ofelia
I
Pe valul blând şi negru cu stele înspumate,
Trece fantoma Ofeliei, mai albă decât crinul,
Şi-n hainele ce-o poartă ca nişte vechi păcate
Ecouri, din pădure, parcă o gâdilă cu spinul.
Trece de veacuri însăşi Ofelia cea tristă,
Ca o fantomă albă plutind pe apa neagră,
Ce nebunie înseamnă sub val tot ce există
Şi vrea la suprafaţă să iasă şi să meargă?
Cu-aripile imense vântu-i sărută sânii,
Şi parcă ieri fecioara abia dădu în floare,
Şi azi durerea iată îşi răsădeşte spinii
Ce într-o clipă ajung pe fruntea visătoare.
Şi nuferii ciudaţi sunt gata ca s-o plângă,
Pe fluviul somnambul cu val sinucigaş,
Fantoma unei aripi parcă-a zburat pe lângă
Un cuib de stele Doamne în pumn de uriaş.
ARTHUR RIMBAUD: PEDEAPSA LUI TARTUFE
Căci scăpărând din inima rănită
De dragoste,-ntuneric şi cenuşă,
Doar noaptea îi mai este lui iubită:
Ca să-i izbească-n faţă câte-o uşă.
"Oremus"-un om numai cu nume,
Brusc se spânzură de-a lui ureche
Şi-şi rupese haina, arătând la lume
Ce goală-i stirpea omului cea veche!
Ci sfântu-i sfânt şi-n pielea goală-
Păcat de ochi însă şi inimă - rănite,
Mătănii- lacrimile ce-i cad în poală!
Şi hainele ce mereu îl duc vai în ispite!
Dar nu înjură Tartufe, ci singur şi gol,
Prinse a-şi da, domnilor, la pas, ocol.
ARTHUR RIMBAUD: VÂNĂTORESELE DE PĂDUCHI
Vânătoresele de păduchi
Copil încoronat cu lauri de foc-
Aşteaptă viespile de aur;
Surorile din trecut îşi fac loc,
Şi vin, coridă fără taur!
De saltă copilul din copilărie,
Dar florile cad secerate;
Şi totul cade, vai, fir-ar să fie,
Şi cine, totuşi, nu mai cade?
Or fi deci îngeri cele două?
Dacă aripi au, însă cu ghimpi-
Din cuvinte parcă iese rouă-
Dar buzele pe ce le schimbi?
Numai mâinile abia l-ating
Când genele uite coboară;
Şi pielea-ţi pare, zău, un ring-
Însă păduchii n-au hotară!
Lenea urcă, totuşi, ca un vin:
Armonia pare dusă în delir;
Ce copil de daruri, iată, plin-
Cu ochii mari, o, cât un cimitir!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
înaintare împins de vântul toamnei oprire spre iad haiku de Kobayashi Issa din Haiku Japonia , traducere Costel Zăgan
-
înaintare împins de vântul toamnei oprire spre iad haiku de Kobayashi Issa din Haiku Japonia , traducere Costel Zăgan
-
Țipătul ierbii la urechea noului an - o amintire FUYUNO NIJI (traducere Costel Zăgan) Floarea părului căldura primăverii- toate urcă-n ce...
-
BESTIARUL Șarpele Te înfingi în frumusețe- Femei drepte făcând crețe, Numai așa să te răsfețe: Eva, Euridice, Cleopatra- Omitem, însă, pe-a...
