marți, 14 iulie 2020
Frederic Andre Bazile (2018)
Timide sous les feuilles
découverte ~
à son odeur
haïku de Fréderic André Bazile
Parfum
sub frunze ~
doar umbra
haiku de Frederic Andre Bazile (2018), traducere de Costel Zăgan
vineri, 6 martie 2020
SENZAȚIE
Senzaţie
Toride seri de vară, eu pe cărări albastre,
Cu tălpile în hohot alerg prin iarba deasă;
O, nu simt căldura, ci gheaţa dintre astre:
Un viscol zboară din capul meu spre casă.
Tăcerea de-ar vorbi, când eu nu zic nimica;
Şi-o dragoste nebună îmi bate vai în piept,
Colind din nou natura, până m-apucă frica,
Şi mă îmbăt de toate, şi uit pe cine-aştept.
ARTHUR RIMBAUD: VALEA ADORMITĂ
Valea adormită
Cu buze verzi cântă un râu
Smulgând din rădăcină apa,
I-ajunge umbra pân' la brâu -
Şi soarele-i închide pleoapa.
Soldatul plânge-n capul gol
Pe iarba, Doamne, adormită;
Parcă-i un înger ce-n nămol
E dus de-a pururi în ispită!
Surâsul pare împietrit pe buze,
Pământu-i gata să-nflorească -
Dragostea tăcerea să-i acuze:
Natura-i, Doamne, omenească!
Şi ochii-s un portret în rouă;
De sânge lacrimi parcă două.
OFELIA (II)
Ofelia (II)
Mult mai palidă ca iarna, Ofelia azi ninge,
Dar brusc s-a stins, ca apa, şi s-a dus!
Şi-avea gheţari parcă în vene, şi nu sânge-
Dintr-o ciudată Norvegie, şi rece, şi mai sus.
Doar părul ei, Doamne, parcă vorbea,
Şi trupul peste ape, şi gândul poate-n cer,
Şi inima, atâta, ecou, hăt dincolo de stea-
Şi geamătul pădurii, aici, în zorii care pier.
Şi ca un tunet marea toată iar s-a frânt:
La adierea dulce-amară a sânului de fată!
April, poate-un Don Quijote sub pământ,
Ridică amintirea mai sus ca niciodată!
Şi cer! Şi dragoste! Şi libertate! Zău!
Un rug de zăpadă arzându-mă discret:
Cu fiecare vorbă s-a prăbuşit în hău-
Chiar Infinitul - cel mai albastru poet!
ARTHUR RIMBAUD: OFELIA (I)
Ofelia
I
Pe valul blând şi negru cu stele înspumate,
Trece fantoma Ofeliei, mai albă decât crinul,
Şi-n hainele ce-o poartă ca nişte vechi păcate
Ecouri, din pădure, parcă o gâdilă cu spinul.
Trece de veacuri însăşi Ofelia cea tristă,
Ca o fantomă albă plutind pe apa neagră,
Ce nebunie înseamnă sub val tot ce există
Şi vrea la suprafaţă să iasă şi să meargă?
Cu-aripile imense vântu-i sărută sânii,
Şi parcă ieri fecioara abia dădu în floare,
Şi azi durerea iată îşi răsădeşte spinii
Ce într-o clipă ajung pe fruntea visătoare.
Şi nuferii ciudaţi sunt gata ca s-o plângă,
Pe fluviul somnambul cu val sinucigaş,
Fantoma unei aripi parcă-a zburat pe lângă
Un cuib de stele Doamne în pumn de uriaş.
ARTHUR RIMBAUD: PEDEAPSA LUI TARTUFE
Căci scăpărând din inima rănită
De dragoste,-ntuneric şi cenuşă,
Doar noaptea îi mai este lui iubită:
Ca să-i izbească-n faţă câte-o uşă.
"Oremus"-un om numai cu nume,
Brusc se spânzură de-a lui ureche
Şi-şi rupese haina, arătând la lume
Ce goală-i stirpea omului cea veche!
Ci sfântu-i sfânt şi-n pielea goală-
Păcat de ochi însă şi inimă - rănite,
Mătănii- lacrimile ce-i cad în poală!
Şi hainele ce mereu îl duc vai în ispite!
Dar nu înjură Tartufe, ci singur şi gol,
Prinse a-şi da, domnilor, la pas, ocol.
ARTHUR RIMBAUD: VÂNĂTORESELE DE PĂDUCHI
Vânătoresele de păduchi
Copil încoronat cu lauri de foc-
Aşteaptă viespile de aur;
Surorile din trecut îşi fac loc,
Şi vin, coridă fără taur!
De saltă copilul din copilărie,
Dar florile cad secerate;
Şi totul cade, vai, fir-ar să fie,
Şi cine, totuşi, nu mai cade?
Or fi deci îngeri cele două?
Dacă aripi au, însă cu ghimpi-
Din cuvinte parcă iese rouă-
Dar buzele pe ce le schimbi?
Numai mâinile abia l-ating
Când genele uite coboară;
Şi pielea-ţi pare, zău, un ring-
Însă păduchii n-au hotară!
Lenea urcă, totuşi, ca un vin:
Armonia pare dusă în delir;
Ce copil de daruri, iată, plin-
Cu ochii mari, o, cât un cimitir!
vineri, 7 februarie 2020
VOCALE
Vocale
A negru, E alb, I roşu, U verde,
O cer-geneze cu efect întârziat:
A triunghi fatal, cine-l mai vede
Află unde dispare orice bărbat.
Golf de umbră, E, vinovat cord,
Lăncii de gheaţă, rege alb şi dur;
I roz, sânge scuipat de-un mort-
Mânie, de unde oare am să te fur?
U, ciclu, sfântă vibraţie marină,
Linişte a mieilor pierduţi în iarbă-
Ce alchimie frunte ţi-o imprimă?
Rămână O, tăcerea ce întreabă;
Cuvântul - fulger mă străbate
Cu stele, îngeri şi singurătate.
CE ANOTIMPURI, CE CASTELE
Ce anotimpuri, ce castele
Ce anotimpuri, ce castele
Ce mândruliţe zac în ele!
Ce mândruliţe zac în ele!
Ce anotimpuri, ce castele!
Şi ce student cu studii grele
Mai dă examen la belele!
Mai dă examen la belele!
Trăiască Ea, beleaua mea,
Mai faină decât orice stea!
Mai faină decât orice stea!
Să n-o doresc, zău, nu pot-
Căci pentru mine: Ea e tot!
Căci pentru mine: Ea e tot!
O vrajă, da, ce s-a-ntrupat-
Şi pentru Ea, eu sunt bărbat.
Şi pentru Ea, eu sunt bărbat.
Ce? Nu-nţelegi fără cuvinte?
Priveşte, deci, şi ia aminte:
Priveşte, deci, şi ia aminte:
Ce anotimpuri, ce castele!
Nefericirea, uite-o, cheamă!
Hai, spune-i şi tu: ma-mă!
Hai, spune-i şi tu: ma-mă!
De-acasă, vai, eu n-oi pleca
Decât cu moartea-alăturea!
Decât cu moartea-alăturea!
Ce anotimpuri, ce castele!
DRĂCOAICA
Drăcoaica
Într-o sufragerie-ntunecoasă,
Cu miros de fructe şi vopsea,
Mâncarea belgiană de pe masă,
S-o halesc, pe mine m-aştepta.
Mâncând, prea tăcut şi fericit,
Bucătăria ca un ceas se-aude-
Şi-o slujnică, vă zic, fatal cuţit,
Îmi taie calea cu buci rotunde.
Numai degetul de pe obrazul
Catifelat ca piersica, ce ghiduş,
Făcea toţi banii şi tot hazul!
Parcă-mi şoptea: acuş-acuş!
Apoi, tot ea: "Hei, Scaramouche,
Dă-te încoa, să-mi schimbi macazul!"
CEA DINTÂI SEARĂ
Cea dintâi seară
- Era de toate dezbrăcată,
Copacii totuşi n-o vedeau,
Însă ar fi vrut să ştie: o fată
De ce nu fuge de Bau-Bau?
Şi scaunul scotea scântei,
Când trupul gol îl atingea-
Boboc de jar, între femei,
Călca piciorul, vai, o stea!
- Priveam, de ceară parcă,
O mică rază, iată, în tufiş -
Noaptea era şi ea o barcă,
Chiar printre stele: pâş-pâş!
- Îngenunchiat, zău, la piciorul
Ce-n mână parcă îmi vorbea,
Simţeam cutremurat că dorul
Mă duce-n hăţuri: hăis şi cea!
PRIZONIERUL FRANCOIS VILLON (I)
Prizonierul Francois Villon
I
În patru sute cincizeci şi şase,
Eu, Francois Villon, atotşcoler,
Crezând că anii-s de mătase,
Pe funie, i-am înşirat, spre cer-
Să cuget doar la ce voi face,
Precum Vegece, o, geto-dacul?
Lăsa-ţi-mă, rogu-vă,-n pace-
Mai bine vă trimit la dracu!
TESTAMENTUL CEL MIC...(II)
Testamentul cel mic al marelui Francois Villon
II
În anul zis în primul cânt,
de-i totul nins şi e Crăciun,
iar lupii mestecă doar vânt
şi omu-i doar la gheaţă bun-
îmi zic: poete, hai la drum!
să nu cumva să se întâmple,
din dragostea ce scoate fum,
să-ţi iasă stele iar pe tâmple!
TESTAMENTUL CEL MIC...(III)
Testamentul cel mic al Marelui Francois Villon
III
Şi uite-aşa ce n-aţi văzut:
Minunea ei în ochii mei,
Născând lumina de-nceput,
Punea şi lumii nou temei!
Şi m-am rugat pe loc la zei,
De dincolo de cer şi lume,
S-arunce punte dragostei-
Ca-n inimă să-i aflu nume!
Minunea ei în ochii mei,
Născând lumina de-nceput,
Punea şi lumii nou temei!
Şi m-am rugat pe loc la zei,
De dincolo de cer şi lume,
S-arunce punte dragostei-
Ca-n inimă să-i aflu nume!
joi, 6 februarie 2020
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
înaintare împins de vântul toamnei oprire spre iad haiku de Kobayashi Issa din Haiku Japonia , traducere Costel Zăgan
-
înaintare împins de vântul toamnei oprire spre iad haiku de Kobayashi Issa din Haiku Japonia , traducere Costel Zăgan
-
BESTIARUL Șarpele Te înfingi în frumusețe- Femei drepte făcând crețe, Numai așa să te răsfețe: Eva, Euridice, Cleopatra- Omitem, însă, pe-a...
-
Prizonierul Francois Villon I În patru sute cincizeci şi şase, Eu, Francois Villon, atotşcoler, Crezând că anii-s de mătase, P...
